"To die: to sleep;
No more; and by a sleep to say we end
The heart-ache and the thousand natural shocks
That flesh is heir to, 'tis a consummation
Devoutly to be wish'd." - Halmet
Atunci ce este realitatea? Realitatea mea, nu este realitatea ta. Cum putem cere celorlati sa fie realisti? Daca voi considera fiecare om subiectiv, inseamna ca realitatea fiecaruia este diferita de a altuia. Cum putem cere unui om sa ne vada realitatea? Sa se ajusteze realitatii noastre si astfel, sa traiasca asemeni noua. Sa fie ca noi, sa ne...inteleaga. Dar de ce realitatea mea e diferita de a ta. Poate pentru ca eu sunt diferita de tine. Aceste diferente sunt exact legaturile care ne unesc si ne despart. De ce sa fiu ca tine? Nu sunt o imagine a ta reflectata in oglinda si nici nu voi fi realista in realitatea ta, ci voi fi, dar in a mea.
Noi percepem lumea inconjuratoare diferit, desi traim dupa aceleasi reguli.Totusi, aceste reguli, respecta liberul arbitru. E ca si cum am avea o marja de eroare care ne permite sa alegem ce sa facem, asimiland urmarile, fie ele bune sau rele. Poate aceste alegeri, timpul in care actionam, directiile diferite in care mergem, si mediul in care am crescut si in care ne dezvoltam, ne creaza o diferita perceptie a realitatii. Inseamna aceasta oare, ca fiecare este un realist in felul lui? Ca fiecare om are o doza de realism in sinele sau?
Dar, sa visam. Nu vorbesc acum de visul pe care il avem dormind, ci pe cel care il avem cu ochii deschisi. Visarea. Cand cream universuri paralele cu mintea prin simplul "si daca...", cand ne urcam pe un carusel si nimic nu ne mai opreste, pentru ca atata timp cat putem, ne vom imagina ce-ar fi daca, cum ar fi daca...si trece timpul. Sa fii boem, sa crezi ca totul e posibil, sa crezi in capacitatea omului de a fi bun. Sa speri ca oamenii nu au uitat sa iubeasca, sa fie sinceri, sa fie adevarati, fara masti. Sa incerci sa vezi partea buna din fiecare om...
Sau sa te pierzi. Sa incerci sa fugi de rau, de durere si de tristete cu toata puterea si cat de repede poti. Sa te izolezi intr-o lume, in care aplici niste imagini asupra celor din jur, imagini ale oamenilor care ai vrea tu sa fie, sau speri, sa fie. Sa fii lovit constant de realitatile celor din jurul tau care nu sunt ca tine si nu te pot intelege pentru ca tu te ascunzi, si iti este frica sa lasi pe cineva in lumea ta,de teama sa nu te raneasca.
Deci asa nu e bine. Atunci sa fim realisti. Sa vedem ca lumea este asa cum este, ca atata timp cat putem atinge, este dovada ca acel ceva exista. Tot ce nu putem vedea, inseamna ca pur si simplu nu exista. Sa respectam regulile, oricat de limitative ar fi, sa fim marionete ale societatii si un zombie al sistemului. Sa fim consumatorii unei lumi pe cale sa se termine, sa fim exteriori sinelui si sa uitam propria umanitate. Sa ne cream masti pe care sa le schimbam fata de fiecare persoana si sa ajungem sa credem ca "Eu" este "un termen relativ", si e treaba psihologului sa-mi spuna cine sunt eu, defapt. Sa traim de la piele, in afara, iar in interior sa vedem doar organe care pica, incet, cu timpul, sau brusc. Iar la sfarsitul vietii, sa ne intoarcem la o divinitate: "Daca existi, imi pare rau ca nu am crezut in tine, ma caiesc, vreau sa traiesc o vesnicie in Rai..." Penibil, as spune eu.
Nici asa nu e bine...Atunci? Nu stiu ce faceti voi, dar eu as lua cate un pic din realitate si din visare, as lua ce imi place, fara sa exagerez, as pastra un echilibru. Dar nu e chiar atat de usor, pentru ca balanta se poate dezechilibra de la un puf, de la un graunte. Dar numai eu pot restabili acest echilibru. Asa ca atunci cand ma oboseste sau ma plictiseste realitatea mea, inchid ochii, visez un pic, imi deschid ochii, zimbesc, si multumesc pentru lucurile frumoase din viata mea si pentru oamenii care ma fac fericita. Poate cateodata tind mai mult sa visez...dar oare...frumosul in viata noastra nu a aparut pentru ca am avut curajul sa visam?
Un om creator este un om care refuza realitatea care ii este impusa. El isi va crea propria realitate si va trai dupa propriul set de reguli, imprumutate dar traduse prin propria minte. El se va izola sau se va exterioriza dupa propriile nevoi, in momentul in care el va considera necesar acest lucru. El viseaza, pentru a crea, si traieste in realitatea lui.
Nu uitati sa traiti.
Nu uitati sa visati.
~Salvador Dali - "Lebede reflectand Elefanti" (1937)
Noi percepem lumea inconjuratoare diferit, desi traim dupa aceleasi reguli.Totusi, aceste reguli, respecta liberul arbitru. E ca si cum am avea o marja de eroare care ne permite sa alegem ce sa facem, asimiland urmarile, fie ele bune sau rele. Poate aceste alegeri, timpul in care actionam, directiile diferite in care mergem, si mediul in care am crescut si in care ne dezvoltam, ne creaza o diferita perceptie a realitatii. Inseamna aceasta oare, ca fiecare este un realist in felul lui? Ca fiecare om are o doza de realism in sinele sau?
Dar, sa visam. Nu vorbesc acum de visul pe care il avem dormind, ci pe cel care il avem cu ochii deschisi. Visarea. Cand cream universuri paralele cu mintea prin simplul "si daca...", cand ne urcam pe un carusel si nimic nu ne mai opreste, pentru ca atata timp cat putem, ne vom imagina ce-ar fi daca, cum ar fi daca...si trece timpul. Sa fii boem, sa crezi ca totul e posibil, sa crezi in capacitatea omului de a fi bun. Sa speri ca oamenii nu au uitat sa iubeasca, sa fie sinceri, sa fie adevarati, fara masti. Sa incerci sa vezi partea buna din fiecare om...
Sau sa te pierzi. Sa incerci sa fugi de rau, de durere si de tristete cu toata puterea si cat de repede poti. Sa te izolezi intr-o lume, in care aplici niste imagini asupra celor din jur, imagini ale oamenilor care ai vrea tu sa fie, sau speri, sa fie. Sa fii lovit constant de realitatile celor din jurul tau care nu sunt ca tine si nu te pot intelege pentru ca tu te ascunzi, si iti este frica sa lasi pe cineva in lumea ta,de teama sa nu te raneasca.
Deci asa nu e bine. Atunci sa fim realisti. Sa vedem ca lumea este asa cum este, ca atata timp cat putem atinge, este dovada ca acel ceva exista. Tot ce nu putem vedea, inseamna ca pur si simplu nu exista. Sa respectam regulile, oricat de limitative ar fi, sa fim marionete ale societatii si un zombie al sistemului. Sa fim consumatorii unei lumi pe cale sa se termine, sa fim exteriori sinelui si sa uitam propria umanitate. Sa ne cream masti pe care sa le schimbam fata de fiecare persoana si sa ajungem sa credem ca "Eu" este "un termen relativ", si e treaba psihologului sa-mi spuna cine sunt eu, defapt. Sa traim de la piele, in afara, iar in interior sa vedem doar organe care pica, incet, cu timpul, sau brusc. Iar la sfarsitul vietii, sa ne intoarcem la o divinitate: "Daca existi, imi pare rau ca nu am crezut in tine, ma caiesc, vreau sa traiesc o vesnicie in Rai..." Penibil, as spune eu.
Nici asa nu e bine...Atunci? Nu stiu ce faceti voi, dar eu as lua cate un pic din realitate si din visare, as lua ce imi place, fara sa exagerez, as pastra un echilibru. Dar nu e chiar atat de usor, pentru ca balanta se poate dezechilibra de la un puf, de la un graunte. Dar numai eu pot restabili acest echilibru. Asa ca atunci cand ma oboseste sau ma plictiseste realitatea mea, inchid ochii, visez un pic, imi deschid ochii, zimbesc, si multumesc pentru lucurile frumoase din viata mea si pentru oamenii care ma fac fericita. Poate cateodata tind mai mult sa visez...dar oare...frumosul in viata noastra nu a aparut pentru ca am avut curajul sa visam?
Un om creator este un om care refuza realitatea care ii este impusa. El isi va crea propria realitate si va trai dupa propriul set de reguli, imprumutate dar traduse prin propria minte. El se va izola sau se va exterioriza dupa propriile nevoi, in momentul in care el va considera necesar acest lucru. El viseaza, pentru a crea, si traieste in realitatea lui.
Nu uitati sa traiti.
Nu uitati sa visati.
~Salvador Dali - "Lebede reflectand Elefanti" (1937)
Un comentariu:
multumesc de explicatie....am prins ideea...usor de zis greu de facut....multe de zis putine de spus....
Trimiteți un comentariu