Uitam...sau ne aducem aminte

De cateva ore ma bazaie o intrebare. Inainte sa uitam ceva...ne aducem aminte? Ce se intampla cand uitam? Trebuie sa ne pregatim constientul sa porneasca trenul spre subconstient unde va plasa intr-un mod foarte organizat, gen WALL-E, acei oameni sau intamplari pe care ii/le uitam? Nu cred ca o sa imi dau vreodata seama exact momentul in care uit, dar in mod clar am sa stiu cand am uitat. Cand ma refer la actul de "a uita", acum vreau sa pun accentul pe acele stari care le aveam intr-un anumit moment, langa anumiti oameni si care, acum, cand revad poze...nu mai simt nimic. Gol. Absolut gol. Un gol sec, inutil, ca si cum as fi trecut cu vreun instrument si am facut o gaura, acolo unde erau amintiri placute. Nu cred ca imi place foarte mult chestia asta.
Dar un lucru e sigur. Sunt totusi anumite detalii in viata mea, foarte placute, care este imposibil sa le uit. Cum ar fi Julius Meinl, "fript", zambetul cand vad un "Lucky Strike", esarfele, gentile colorate, haine second-hand, cerceii, multi cercei, dread-ul din Vama, scoica mov, dream-catcherul, manutele de pe peretele meu (albastre si verzi), muzica, bratarile, pozele din portofel, si acele expresii: "sa-mi bag cracul", "10 minute", "baza-i baza"....
Ele revin, over and over again, ca un lait motiv al zilelor unui inceput de 2009 diferit...si mereu ating o coarda sensibila vibratiilor, care ma zdruncina din rarunchi. Si mi se face dor, si vreau sa sun sa-mi cer iertarea, sau sa scriu...dar apoi mi se pune un nod in gat. O voce inauntru ma intreaba ce cred ca as rezolva, si de fiecare data ridic din umeri. Pentru ca e ciudat. Nu vreau sa-mi cer iertare ca sa dau timpul inapoi, nici ca sa ma simt mai bine. Nu vreau sa cos o taietura, sperand ca se va vindeca, nu vreau sa aud nici ca am fost iertata...pentru ca simt ca nu am fost. Liniile au fost trasate in directii diferite, si poate miscarea produsa s-a calmat, si un echilibru a aparut din nou, dar bineinteles, perfect diferit de cel initial. Drumurile noastre au ales alte directii si am obosit sa ma gandesc "cum ar fi fost daca...". Daca as fi ales sa cer ajutorul in loc sa iau decizia mea, daca nu as fi zis nimic, daca nu as fi plecat din prima...dar daca asa a trebuit sa fie si e cazul sa merg si eu mai departe?
De mers...merg inainte. Dar ma uit constant in spate. Nu stiu ce/pe cine astept sa vad venind de acolo, ca sa mergem impreuna, dar un lucru il stiu sigur de tot. Nu mai cunosc 3 oameni, si ele nu ma mai cunosc pe mine. Si faptul ca imi aduc aminte in fiecare zi, si mai povestesc cate o intamplare faina, ma face sa merg inainte...si sa ma uit in spate.
Ma gandesc acum la ironia timpului...nici nu mai stiu de ce eram atat de suparata atunci....

Iubire si pace dragelor...ca alta modalitate nu am curaj sa abordez acum...

And so we listen...

I hear you search in vain,
No stain, just a sign of Cain.
Film it, print it, close it in a box,
Licking, sticking, like a 20th Century Fox.

Staring, cutting, thoughts of a She so shy,
Feeling, flying, above the blue grass...sky.
I hear they left, searching behind,
I hear the colours bleaching blind.

I hear the second stops a clock,
When she reads a book in shock.
But bugs don't bugger off;
No matter...

Din mintea mea...

Avertisment: Continua sa citesti fara sa cauti, sa asculti fara sa intelegi, sa vezi fara crezi...pur simplu...

E noapte. E tot timpul noapte cand scriu, dar e tot timpul noapte si cand stau in pat, cu o mana sub cap, si incerc sa-mi raspund singura la sute de intrebari. Le desfac in firicele mici de nisip, le arunc in aer, si ma uit la ele cum stralucesc in scurta licarire care o fura din felinarul de langa balconul meu. In ultimul timp, mi-am pus multe intrebari. De ce ma vad ca o cutie plina cu piese de puzzle, de ce tot ascund parti din mine si le fac pierdute, de ce in ciuda a multor intamplari dubioase, ma simt atat de libera, de unde linistea...Am un sticker lipit pe perete, chiar langa monitor, care spune "Peace is possible...". De atat de multe ori mi-am aruncat privirea peste el, si devine din ce in ce mai plauzibil mesajul. Poate unul din motivele pentru care se intampla asta, este pentru ca oamenii apropiati au inceput sa se obisnuiasca cu felul meu de a fi, de a gandi, de a ma comporta. E ceva sa nu mai simt priviri care nu inteleg si in schimb sa aud replica: "E Andrada, e normal, stai linistit, o sa te obisnuiesti" dupa care urmeaza tot timpul un zimbet sincer de prietenie.
O alta treaba, e ca poate, datorita faptului ca am indepartat un numar destul de mare de oameni de langa mine, am ramas cu cei care intaresc regula "Apa trece, pietrele raman..." Si ma refer la cei care raman aproape, chiar daca trece si 1 an in care nu povestim si nu stim nimic de celalalt. E ironic...ca nu cei care sunt zilnic, 24/24 langa noi sunt cei care rezista...ci aceia care rezista furtunilor din tropice (aka lacrimi) sau cele din desert (aka comunicare aparent lacunara survenita in urma a X motive). Imi e dor de cei care nu mai sunt acum in viata mea, de fiecare om in parte care a venit si a plecat, dar numai de ei mi-e dor. De ceilalti, aceia mai dubiosi, stiu pur si simplu ca sunt cu mine oriunde, ca au camaruta lor in ceea ce numim simbolic "inima". Sunt cei a caror prietenie s-a gravat adanc iar exemplul lor este zilnic in constiinta mea. Si ma bucura, ca nu sunt niciodata singura.
Un alt mic detaliu sunt sincronizarile, sau ce numim mai colocvial "coincidente". Sunt acele sclipiri de inspiratie de a merge in dreapta si nu stanga, sau de a merge mai tarziu undeva, sau de a pleca mai repede, sau chiar, simplul gand de a da un telefon si de a anunta pe cineva ca esti in gara Y ptr 10 minute, si celalalt vine. Daca inca nu v-ati dat seama, e vorba de acel je ne sais quoi care ne face zilnic viata mai frumoasa...Dat-i voi un nume, al marelui Regizor al lumii care muta piesele de joc...nu conteaza defapt...cu sau fara nume, aceste sclipiri de geniu, exista, ca vrem ca nu vrem...si ele mereu ne scot un "wow", cand sunt mai putin pregatiti...pentru ca atunci sunt momentele cand avem nevoie de acel "wow". Nici mai devreme, nici mai tarziu.
Si acum ma amuz, si rad in sinea mea, ca acum 15 minute...vroiam sa inchid calculatorul, si sa nu mai scriu...si mai haios...e ca poate, doar poate...cineva simte ceva cand citeste aberatiile mele si daca gandurile mele pot provoca cea mai mica reactie...eu sunt fericita.

Nani bun dubiosilor! ;)