Uitam...sau ne aducem aminte

De cateva ore ma bazaie o intrebare. Inainte sa uitam ceva...ne aducem aminte? Ce se intampla cand uitam? Trebuie sa ne pregatim constientul sa porneasca trenul spre subconstient unde va plasa intr-un mod foarte organizat, gen WALL-E, acei oameni sau intamplari pe care ii/le uitam? Nu cred ca o sa imi dau vreodata seama exact momentul in care uit, dar in mod clar am sa stiu cand am uitat. Cand ma refer la actul de "a uita", acum vreau sa pun accentul pe acele stari care le aveam intr-un anumit moment, langa anumiti oameni si care, acum, cand revad poze...nu mai simt nimic. Gol. Absolut gol. Un gol sec, inutil, ca si cum as fi trecut cu vreun instrument si am facut o gaura, acolo unde erau amintiri placute. Nu cred ca imi place foarte mult chestia asta.
Dar un lucru e sigur. Sunt totusi anumite detalii in viata mea, foarte placute, care este imposibil sa le uit. Cum ar fi Julius Meinl, "fript", zambetul cand vad un "Lucky Strike", esarfele, gentile colorate, haine second-hand, cerceii, multi cercei, dread-ul din Vama, scoica mov, dream-catcherul, manutele de pe peretele meu (albastre si verzi), muzica, bratarile, pozele din portofel, si acele expresii: "sa-mi bag cracul", "10 minute", "baza-i baza"....
Ele revin, over and over again, ca un lait motiv al zilelor unui inceput de 2009 diferit...si mereu ating o coarda sensibila vibratiilor, care ma zdruncina din rarunchi. Si mi se face dor, si vreau sa sun sa-mi cer iertarea, sau sa scriu...dar apoi mi se pune un nod in gat. O voce inauntru ma intreaba ce cred ca as rezolva, si de fiecare data ridic din umeri. Pentru ca e ciudat. Nu vreau sa-mi cer iertare ca sa dau timpul inapoi, nici ca sa ma simt mai bine. Nu vreau sa cos o taietura, sperand ca se va vindeca, nu vreau sa aud nici ca am fost iertata...pentru ca simt ca nu am fost. Liniile au fost trasate in directii diferite, si poate miscarea produsa s-a calmat, si un echilibru a aparut din nou, dar bineinteles, perfect diferit de cel initial. Drumurile noastre au ales alte directii si am obosit sa ma gandesc "cum ar fi fost daca...". Daca as fi ales sa cer ajutorul in loc sa iau decizia mea, daca nu as fi zis nimic, daca nu as fi plecat din prima...dar daca asa a trebuit sa fie si e cazul sa merg si eu mai departe?
De mers...merg inainte. Dar ma uit constant in spate. Nu stiu ce/pe cine astept sa vad venind de acolo, ca sa mergem impreuna, dar un lucru il stiu sigur de tot. Nu mai cunosc 3 oameni, si ele nu ma mai cunosc pe mine. Si faptul ca imi aduc aminte in fiecare zi, si mai povestesc cate o intamplare faina, ma face sa merg inainte...si sa ma uit in spate.
Ma gandesc acum la ironia timpului...nici nu mai stiu de ce eram atat de suparata atunci....

Iubire si pace dragelor...ca alta modalitate nu am curaj sa abordez acum...