Cu dedicatie...

"Help! I need somebody...Help! Not just anybody..."

Umanitatea are nevoie de hipioti...Chiar daca nu vreti sa recunoasteti, acesta e adevarul. Oamenii au uitat de iubire, au uitat sa simta si apoi sa gandeasca, au uitat sa faca ceva doar pentru ca asa simt...Ratiunea este in zilele noastre Marele Ghid. Dar cat de adevarata este ratiunea? Ea este un "ceva" construit de-a lungul vietii, care se modifica in fiecare zi. Cum putem sa ne ghidam dupa acel "ceva" care nici macar nu este constant? Mie sincer imi da cu virgula...De cate ori nu ati actionat in functie de sfaturile ratiunii doar pentru ca mai tarziu sa regretati?

Noah, eu m-am saturat. Da da! Eu vreau sa imi ascult inima, sufletul, intangibilul din viata mea, acea voce din cap care, la naiba, tot timpul are dreptate. Mi-as dori sa o pot auzi tot timpul, nu doar din cand in cand. E interesant, uimitor...halucinant intradevar, sa faci ceea ce simti. Atunci nu mai poti gresi...atunci esti tu, atunci traiesti, atunci esti sincer, atunci nu ai limite...si mai ales...atunci nu ranesti...

De ce omul uita aceste lucruri? De ce se ascunde? De ce ne este frica? De ce atatea intrebari? Pentru ca gandim prea mult, de aceea! Mai urat e ca din supradoza de ganduri, te doare capul...si bagi in tine pastile, ca doar deh, in ziua de azi noi tratam efectul, nu cauza, pentru ca e mai usor, mai rapid. Intr-un secol al vitezei vedem doar destinatia si pierdem din vedere detaliile.

Cand a fost ultima oara cand te-ai bucurat ca fata de o floare micuta? Si cand a fost ultima oara, ca baiat, cand te-ai emotionat cand a ai fost imbratisat? Un biletel lasat in usa de iubit/iubita, pe care il gasesti cand vii obosit/a de la munca seara? Sau de o discutie in miezul noptii aberand despre doua puncte de pe linie a infintului? Detalii...Unde sunt oamenii care mai pun accent pe detalii? Toata lumea crede ca daca faci un gest imens, daca iei un cadou scump, sau pleci in Paris de Dragobete...esti cool, la moda...romantic...

Prostii! Treziti-va oameni buni si deschideti ochii in jur. Este un cosmar din care puteti sa va treziti...sau mai bine...colorati-l ;) Hai sa iubim fara sa mai cerem ceva de la ceilalti, hai sa fim prieteni fara sa avem interese personale...Sa iubim doar bucurandu-ne de sentiment!!! atunci chiar nu mai conteaza limitele lumesti...atunci chiar poti sa fii in bratele omului pe care il iubesti desi e la km departare, atunci poti sa simti legatura psihica a iubirii. Avem puterea de a face acest lucru si noi ce facem? ne impiedicam de limitele care ni le cream singuri...

Va propun ceva...Se spune ca un om fericit e un om imbratisat cu caldura si sinceritate...Imbratisati pe cineva drag, cu prima ocazie...si spune-ti oamenilor din jur cat de mult ii iubiti...pot sa dispara oricand din viata voastra, fara sa stie acest lucru. Si spune-ti simplu "Te iubesc". Stiu ca e greu...al naibii de greu. Chiar daca vi se pune o piatra pe inima si un nod in gat...aruncati piatra si dezlegati nodul si eliberati-va din stransorile fricii...si atunci va veti trezi dimineata zimbind...:D

Iubiti ca si cum veti pleca din viata asta chiar maine...Iubiti plenar, fara frica, fara limite...Iubiti dubiosii mei ;)

Multumesc de inspiratie :D

Cand ma uit in mine...

Am momente cand iau o pauza si ma gandesc la lucrurile care ma inconjoara, la oameni, la reactii, la zambete si lacrimi. Si sfarsesc multumind, nu stiu cui, pentru tot. Nu ati observat ca de cele mai multe ori, ca oameni, tindem sa cerem? Unii merg la biserica/templu si ii cer unei divinitati ceva pentru ei sau pentru cei apropiati, altii cer de la cei din jur, altii au asteptari, altii isi doresc...si tot asa. Fiecare dintre noi trece prin astfel de momente, in care cerem ceva pentru ca avem senzatia ca ne lipseste, si pentru ca ne este prea greu sau imposibil sa ne procuram sau pur si simplu e mai usor sa punem pe cineva sa ne dea...apelam la cineva din exterior. Un nene foarte destept mi-a spus o data, ca tot ce putem avea nevoie in viata asta, si tot ce ne-am putea dori, sta deja in noi, si toate solutiile la intrebarile noastre, zac in noi, trebuie doar sa acordam un pic de timp, sa cautam. Noah poate ca nu gasim din prima, dar si cand gasim, ce fain e, hehe. Asa ca, de ce sa mai pierdem timp intreband pe unul si pe altul, cand ei si asa ne vor da raspunsuri la care ei au ajuns prin propria lor experienta si au inteles prin perspectiva lor, si in plus, nici macar nu sunt raspunsurile noastre, atunci de ce sa ne chinuim sa le "traducem", sa le intelegem si sa le aplicam in lumea noastra? (chiar daca de multe ori se intampla sa nu iasa bine si cum ne-ar trebui). Nu pierd din vedere faptul ca unele sfaturi, chiar ne pot indruma sa ajungem la propriile noastre raspunsuri...perfect valabil, dar acum vorbesc despre altceva.

Mie mi s-au parut foarte tari si adevarate cuvintele acelui nene asa ca am incercat sa le aplic. Si a mers. Am luat lucruri mici, dar am incercat si ceva mai mare. Si acum, ma bucur de efecte. Sa va explic. Eu de muuult timp am simtit nevoia unui om langa mine, care sa ma completeze, sa ma iubeasca, sa ma ia in brate, sa abereze cu mine si sa ma faca sa rad. Normal pana aici nu? Ei bine...aproape. De ce zic asta? Pentru ca defapt, ce faceam eu cand imi doream aceste lucruri? Simteam ca ceva lipseste asa ca am inceput sa caut completarea in exterior. Gaseam cateodata, dar niciodata nu ma multumea plenar, pentru ca acele manifestari nu erau constante, si ma epuiza intr-un fel sa inteleg, de ce nu poate sa fie doar bine. De aici se formau multe intrebari si ma tot departam din ce in ce mai mult de sursa problemei..."You are confusing the issue!" cum e o replica intr-un film haios (Smiley Face). Deci simteam ca ceva nu e in regula...bun, e un inceput...atunci ce Dumnezeu sa fac? Pauza, desigur...iar in lipsa de ocupatie si plictiseala majora mi-am zis sa incerc sa aplic si solutia aia. Si ce am facut? Mi-am pus intrebarea ce lipseste...mi-am raspuns singura...iubirea. Tot ce faceam, tot ce ziceam, subiectele pe care aberam, toate se invarteau in jurul iubirii, de toate felurile. Si daca imi lipsea...am vazut ca din afara, oricat de mult incercam...nu primeam destula si in mod clar, nu constant...logic nu? Mai ramanea o singura solutie. Sa o caut in mine. Bine bine, imi zic, dar unde? Se gaseste vreo harta sau ceva? O harta a comorilor care sa scrie un X pe ea in locul acela secret la care ajungi numai daca faci 10 pasi cu ochii legati, etc? Nu chiar...Practic ce trebuia sa fac era sa ma iubesc pe mine. Dar Doamne iarta-ma, nu-s narcisista! Si iara ma vedeam cum sar la concluzii repede. Sa ma iubesc pe mine...cum? Am ras eu ce am ras pana mi-am dat seama ca e foarte simplu. Am inteles ca sa te iubesti pe tine inseamna sa te accepti asa cum esti, sa nu te judeci, sa nu te compari cu altii, pentru ca fiecare este unic in felul lui dubios, sa te respecti, sa te ingrijesti, sa iti oferi atentie, sa ai grija sa fii fericit/a, sa zimbesti cand te trezesti dimineata, sa te bucuri de toate lucrurile din viata ta, pentru ca ele vin sa te ajute...sa fim seriosi, de cate ori nu vi s-a parut ceva rau, dupa o perioada, un "sut in fund" care v-a facut sa faceti cativa pasi in fata? Ah si ceva important pentru mine, atunci cand cineva ma roaga sa ma descriu, ce imi place bla bla, eu sa nu prezint doar defectele, ce nu imi place, ci sa stiu sa zic si lucruri frumoase (si adevarate) despre mine, calitati, pastrand un echilibru desigur. Sa stiu cine sunt, spre ce ma indrept si sa imi asum propriile alegeri, chiar daca au fost gresite. Sa ma cunosc. Astea sunt lucruri care dureaza o viata intreaga si atata timp cat nu exagerezi, chiar se poate ajunge la o stare de implinire sufleteasca in care capati incredere in tine iar stima de sine, chiar incepe sa prinda contur. Si inca ceva, sentimentul de a-ti rezolva singur o problema, e genial. Eu am depasit multe frici asa, si chiar m-a ajuta.

Asta nu inseamna ca nu am nevoie de nimeni...Normal ca nu! Sunt fiinta umana care are nevoie de oameni. Bine, ma pot distra si singura, (am prieteni imaginari si mai obisnuiesc sa vorbesc si singura, hehe) dar totusi...sunt dependenta de prezenta umana in jurul meu si am atata iubire in mine incat am senzatia ca explodez, si frumos e ca exista oameni langa mine pe care ii iubesc mult si le ofer toata dragostea mea iar asta ma ajuta din punct de vedere psihic si emotional, enorm. Imi place sa iubesc, ador sentimentul asta, si tot ce fac din iubire neconditionata, doar de dragul de a o face, fara sa astept nimic inapoi, imi da o stare de multumire, in care pur si simplu, zimbesc si ma bucur.

Si asa, ajung sa multumesc. Multumesc pentru ca am prieteni care ma asculta cand spun lucruri fara noima, care ma lasa sa plang, care sunt nebuni si imi dau si mie din nebunia si delirul lor, care ma inspira sa scriu, sa pictez, sa desenez, care ma cearta cand e nevoie, care imi arata unde gresesc, care sunt sinceri, si nu le este frica sa fie ei insisi in preajma mea, care ma lasa sa privesc in inimile lor si se deschid, si care ma lasa si pe mine sa ma deschid si sa ma descopar. Multumesc pentru oamenii din viata mea care reprezinta exemple de umanitate si bunatate, pentru cei care conteaza lucrurile mici. Pentru cei care ma fac sa ii iau in brate pur si simplu si pentru cei care m-au slefuit, prin metode mai dure sau mai fine....si multumesc pentru toti cei care vor mai trece prin viata mea...

Va multumesc la fiecare in parte!

Prietenii mei sunt muzele mele....... ;) ... over and out :))))

Trecut...

Ce inseamna trecutul? Oamenii spun intotdeauna ca cine esti acum, reprezinta un cumul a tot ce ti s-a intamplat pana acum...bun, dar atunci de ce inca ne este frica sa ne uitam in spate? Cu ce putem rezolva lucruri care au murit in trecut? Cum putem vindeca rani vechi, pe care le consideram, rational cel putin, vindecate...inchise...De ce vrem sa redeschidem usi inchise de mult? Ca sa ce? Nu avem putere asupra lor...si mai ales, asupra ce se ascunde dupa ele.

Si ramanem muti. Stiu ca nu pot sa schimb ceva din trecut si in naivitatea mea, sper sa existe macar o solutie...mai ales ca ma macina...Ce pot sa fac? Sa rascolesc? Sa aduc oamenilor aminte de acel moment in trecut in care ceva a murit, sa-i fac sa sufere din nou? Nu! Nu am dreptul asta. Nu am nici un drept sa aduc ceva la viata dupa ce toata lumea a acceptat o moarte si a hotarat sa mearga mai departe. Nu...niciodata nu am avut dreptul sa fac ceva...am actionat gresit, nu m-am gandit la consecinte, nu am analizat in liniste nimic si am actionat dupa ... nu stiu ce...iar undele au lovit oameni dragi. Pentru asta nu am dreptul sa vorbesc, sa fac ceva, sa mai traiesc pentru ei. Dar sunt egoista...pot sa ii las pe unii, si pentru unii sa lupt...pot sa uit...dar la ce bun?

Invat ca actiunile negandite in prealabil, provoaca reactii si unde care se propaga si provoaca distrugeri nebanuite, adanci...unde pierzi oameni. Da, am fost invatata ca oamenii vin si trec prin viata noastra si nu trebuie sa incerc sa-i opresc din drumul lor...dar atunci cand alterezi un echilibru la care tu nu ai participat? Cand "pici din plop" si strici ceva care s-a cladit in ani de zile...asta cum se numeste? Oamenii rai, care omoara...sunt pedepsiti de lege...Legea Sufletului cum pedepseste? Printr-un mic iad...de ganduri, regrete, durere, suferinta din care nu poti sa te misti, ca pentru locul asta ti-ai castigat dreptul...

Si-ti continui drumul in viata. Si respiri adanc. Si inveti. Si aplici ce ai invatat. Dar mai ales, te asiguri ca faci tot posibilul sa arati oamenilor, sa-i faci sa inteleaga, ca viata nu e o joaca de copii, in care dupa ce te-ai jucat toata ziua te intorci acasa si mama iti spala hainele pline de murdarie si iti pune in fata o masa calda...nu nu! Te intorci la o casa goala, poate plangi, dar nu te ajuta. Poate lovesti ceva...dar nici asta nu te ajuta. Poate taci, si stai in liniste, fara ganduri, privind in gol...sau dormi, si speri in naivitatea ta de copil care inca alege sa creada in zane, ca te vei trezi si iti vei da seama ca defapt a fost un vis urat...

Imi este frica. Dar stiu ca trebuie sa ma ridic cumva. Stiu ca "E doar inceputul..." si mai am multe suturi, si multe mangaieri. Si mai stiu ca, exista oameni care ofera o imbratisare unui condamnat...

Ma simt dezechilibrata...si chiar daca balanta se clatina, numai eu pot sa o echilibrez. Nu la ce era inainte, ci la un nou echilibru, diferit, care sa ma ajute sa merg din nou. Pentru ca de fiecare data cand cad, invat din nou sa merg, din ce in ce mai bine...astept doar momentul sa ridic fata la cer si sa nu imi fie frica sa ma uit la soare...

Un nou inceput...

A trecut un an de cand nu am mai pictat ca lumea...

Am avut tot felul de mici incercari, dar fiecare nu ma satisfacea destul...era incompleta. Asa ca m-am inarmat cu multa rabdare si am asteptat. Am asteptat si am acumulat. Sentimente, limite, ganduri, lacrimi, zimbete, am pierdut oameni, i-am regasit, am cunoscut oameni noi, i-am lasat sa se apropie de mine, de sufletul meu iar ei au facut la fel...deci psihic, emotional, suflet, am ajuns sa ma simt din nou completa, m-am redescoperit si m-am pus, piesa cu piesa, ca un puzzle pana am ajuns la "Eu". Astazi am pus ultima piesa. A fost destul de greu, dar m-am descarcat, m-am eliberat de inca o frica...si am pictat.

Am renascut, asta sunt eu acum. Complementare, contraste...balanta s-a echilibrat...am deschis ochii...

One soul in two bodies...

Ceai fierbinte,muzica franceza si aromoterapie...as putea sa spun ca ma bucur de o zi de toamna frumoasa, cu soare...dar el, soarele, se ascunde in spatele blocului si eu ii vad doar reflexia. Parca visez...nu ma simt cu picioarele pe pamant. Vreau sa visez. Am dreptul sa fug de realitate din cand in cand. Cu totii avem...

Cand visez, pot sa fiu unde vreau eu, cu cine vreau eu, fara sa mai existe limite, si fara ca societatea sa imi taie aripile. Pentru asta sunt foarte suparata. Am citit undeva: „Nu trece prin viata prea repede, astfel incat cineva sa fie nevoit sa arunce o caramida in tine, ca sa-ti capteze atentia!”...eu ma grabeam, aveam multe pe cap dar le-as fi rezolvat. Vroiam sa merg langa mare, pe plaja, sa povestesc, sa vorbesc pana mi se usuca gura, sa ma joc, sa tin in brate, sa mangai, sa facem o pauza de lume si sa fugim...bum, pong, tuvvv...mi s-a spart filmul...in decurs de 5 minute, mi s-a spart in maini in timp ce ma uitam la el. Poate a aruncat cineva "o caramida"...nu stiu...ideea e ca am ramas aici. E bine aici, si aici am prieteni, si ma bucur de friptii mei...dar acolo, la 500 km, e cineva care are nevoie de prezenta mea fizica langa el. Si eu am nevoie, mult. Eu sunt mai norocoasa, intr-o anumita masura pot sa compensez...dar intotdeauna mai lipseste un pic, si atunci ma intorc in mine.Pentru ca el e aici cu mine desi e si acolo cu ei....

E o legatura speciala, numai a noastra. El stie tot timpul ce sa-mi spuna cand am probleme, si e un dubios si un fript si il ador cu tot delirul lui zilnic, si atunci cand o ia razna si atunci cand e trist, dar mai ales cand e fericit pentru ca atunci si eu sunt fericita cu el. Si el ma iarta cand nu stiu ce sa fac sa-l ajut, si nu se supara pe mine ca stie ca imi place "sa-mi bat capul cu el" desi el crede ca nu stie de ce, hehe. E un incapatanat care ma invata tot timpul cate ceva, si de cand il cunosc am crescut mult. Mi-a aratat limitele si m-a indemnat sa le depasesc, si pe urma, cand am obosit m-a luat in brate si m-am odihnit. El stie sa fie langa mine chiar si cand e departe, si asta putini oameni stiu. El stie cine sunt, si eu stiu cine e el...iar eu, mai am o culoare in vise....