In vise, oamenii duc lupte in ei, subconstientul lor iese la suprafata si tot ce nu vrem sa infruntam pe zi lumina, se ridica din intuneric, noaptea. In vise, adevaratul nostru Sine, se manifesta, fie ca vrem sau nu. Intrebarea care a existat dintotdeauna, este: vreau sa ma cunosc? Da, vreau cu adevarat sa infrunt tot ce neg constient? Poate...
De doi ani, am incercat sa creez un Eu exterior, placut, sociabil, amabil, deschis. Sa vad mereu tabloul in ansamblu si sa nu ma mai preocup atat de mult de acele detalii care alcatuiesc ansamblul. Si, sincera sa fiu, a fost destul de usor. M-a ajutat foarte mult. Am inceput sa spun "da" in situatii in care acum 3 ani as fi spus "nu". Am calcat cu multa incredere in aglomeratii de oameni, si nu mi-a mai fost teama. Dar in acelasi timp, am ajutat la crearea unor scenarii, si m-am lasat dusa de val, ca sa vad cum as reactiona. Astfel am acceptat ca valabila, expresia "invatam din greseli". Defapt, spun ca am fost de acord sa fac greseli, pentru a colecta experienta si pentru a invata cum sa ma comport in acele situatii. Am ajuns chiar sa cred ca ce fac eu, e bine. "Fiecare sut in fund e un pas in fata", as putea sa spun ca devenise un laitmotiv. Si unde m-a adus? Sa conving pe altii, ca si asa e bine. Sa impart din "intelepciunea" dobandita. "Stai linistit/a, am fost si mai rau" si "Ca sa iesi la lumina, trebuie intai sa-ti cunosti intunericul" erau replicile mele forte. Si ce senzatie de superioritate mi-a dat...
Si cum dualitatea este sfanta, mi-am creat un spatiu de refugiu. Simteam ca nu e foarte bine la ce ma supun, asa ca de cateva ori pe luna, fugeam de tot, ma ascundeam, ca sa imi recapat puterile. Ce insemna acel refugiu? Sa sper cu o naivitate atroce in ceva mai mare decat mine. Si sa-l ridic la rang de "scop ideal" pentru care sa traiesc. Iubire neconditionata. Ironic, nu? Am citit multe carti care dezbat teoria, le-am absorbit cu o sete crunta. O vroiam atat de mult! A devenit greutatea de contrabalans. O numesc greutate pentru ca ma facea sa ma simt ca si cum nu o merit. Atat de mare, atat de perfecta, si atat de imposibila de atins. In refugiul meu, plangeam cu sughituri. Ma tot intrebam "de ce", ca un om slab care considera ca nu are controlul propriei vieti. Ma invarteam intr-un perpetuu vartej ametitor, unde totul isi pierdea conturul. Iar apoi, se asternea linistea. Nu mai auzeam nimic, nu vedeam nimic, realitatea devenea doar un ansamblu de deziluzii triste in care cadem zilnic. Amorteam. Si era bine...
De doi ani, am mers pe motor automat, in stilul asta. Nu ma mutam pe "Manual", pentru ca trebuia sa fiu constienta de prea multe detalii si consideram acest lucru teribil de obositor. Am cautat varianta cea mai usoara. Vulnerabilitatea mea era de neatins, era ascunsa cu grija dupa ziduri de idei. Cutia mea de rani, "cutia Pandorei", avea sa stea mereu in intuneric. De ce? Pentru ca asa ma simteam puternica, in control, durerea nu-si avea sensul si o aruncam, ca o piatra in marea subconstientului. Bineinteles, nimic nu este pentru totdeauna, asa ca toata "lumea" mea atent ingrijita, s-a intors impotriva mea.
Am inceput sa visez. La propriu. Vise puternice, intense, care ma cutremura cand ma trezesc. Mi-am dat seama ca ceva nu e in regula. Jung spunea ca visele sunt defapt, cel mai adevarat auto-portret a ceea ce se intampla in subconstient. "Vocea" din interior, imi vorbea, striga pentru a-mi atrage atentia. Si am realizat asta recent. Am acceptat provocarea si am inceput sa cobor pe scara. Am scris mai demult un post, in care am zis "Am coborat in adancurile mintii mele, pe o scara. Am simtit linistea gandurilor care nu exista. In fata mea, am vazut o oglinda. M-am apropiat de ea, si m-am oprit. Eram Eu... ". Acum am un deja-vu. Repet actiunea. Dar nu adorm. Astfel primul pas a fost facut. Imi ascult visele si incerc sa-mi dau seama ce mesaj imi transmit. Sa-l inteleg.
Interesant este ca, daca am descoperit ce trebuie sa fac, ma aduce pe un teren instabil. Ajung sa imi dau jos, de bunavoie, acea protectie infailibila, si redevin vulnerabila. Permit, ca prin recunoastere, sa fiu cu toata garda jos. Bine, ma refer doar fata de o persoana, nu de o armata, dar si asa...Ma risc? A trecut atat de mult timp de cand am facut asta ultima oara...Si oricum, am un curaj nebunesc cateodata, dar ma intreb daca acum e momentul sa...
Adevarul e ca m-a luat total prin suprindere. Lasand fricile deoparte, e exact ce cautam, sau mai bine zis, asteptam si ma fascineaza ca nu este vorba de perfectiune sau ideal utopic...e uman. Si ma atrage ca pe un fluture la lumina. Da, ma ustura un pic ochii, e stralucitor, dar mi se si ajusteaza vederea. Iar ochelarii, metaforic vorbind, ma ajuta sa clarific situatia, si sa-i aduc limpezime. As vrea sa stiu ca de data asta, nu e totul in mintea mea. Sa mi se spuna "Da, asuma-ti riscurile, mergi all in, si arata-i samburele care a inceput sa incolteasca in inima ta. Totul va fi bine..." Si atunci...as face-o...de ce? Pentru ca a inceput sa-mi pese si pentru ca am trecut propriul meu test "with flying colours"...si pentru ca merita :)
ps: Daca nu ati inteles nimic...e ok...e codificat ;) Eu doar am inceput sarbatorirea echinoctiului celtic de toamna...
[hint: Noitulover]
