Avertisment: Continua sa citesti fara sa cauti, sa asculti fara sa intelegi, sa vezi fara crezi...pur simplu...E noapte. E tot timpul noapte cand scriu, dar e tot timpul noapte si cand stau in pat, cu o mana sub cap, si incerc sa-mi raspund singura la sute de intrebari. Le desfac in firicele mici de nisip, le arunc in aer, si ma uit la ele cum stralucesc in scurta licarire care o fura din felinarul de langa balconul meu. In ultimul timp, mi-am pus multe intrebari. De ce ma vad ca o cutie plina cu piese de puzzle, de ce tot ascund parti din mine si le fac pierdute, de ce in ciuda a multor intamplari dubioase, ma simt atat de libera, de unde linistea...Am un sticker lipit pe perete, chiar langa monitor, care spune "Peace is possible...". De atat de multe ori mi-am aruncat privirea peste el, si devine din ce in ce mai plauzibil mesajul. Poate unul din motivele pentru care se intampla asta, este pentru ca oamenii apropiati au inceput sa se obisnuiasca cu felul meu de a fi, de a gandi, de a ma comporta. E ceva sa nu mai simt priviri care nu inteleg si in schimb sa aud replica: "E Andrada, e normal, stai linistit, o sa te obisnuiesti" dupa care urmeaza tot timpul un zimbet sincer de prietenie.
O alta treaba, e ca poate, datorita faptului ca am indepartat un numar destul de mare de oameni de langa mine, am ramas cu cei care intaresc regula "Apa trece, pietrele raman..." Si ma refer la cei care raman aproape, chiar daca trece si 1 an in care nu povestim si nu stim nimic de celalalt. E ironic...ca nu cei care sunt zilnic, 24/24 langa noi sunt cei care rezista...ci aceia care rezista furtunilor din tropice (aka lacrimi) sau cele din desert (aka comunicare aparent lacunara survenita in urma a X motive). Imi e dor de cei care nu mai sunt acum in viata mea, de fiecare om in parte care a venit si a plecat, dar numai de ei mi-e dor. De ceilalti, aceia mai dubiosi, stiu pur si simplu ca sunt cu mine oriunde, ca au camaruta lor in ceea ce numim simbolic "inima". Sunt cei a caror prietenie s-a gravat adanc iar exemplul lor este zilnic in constiinta mea. Si ma bucura, ca nu sunt niciodata singura.
Un alt mic detaliu sunt sincronizarile, sau ce numim mai colocvial "coincidente". Sunt acele sclipiri de inspiratie de a merge in dreapta si nu stanga, sau de a merge mai tarziu undeva, sau de a pleca mai repede, sau chiar, simplul gand de a da un telefon si de a anunta pe cineva ca esti in gara Y ptr 10 minute, si celalalt vine. Daca inca nu v-ati dat seama, e vorba de acel je ne sais quoi care ne face zilnic viata mai frumoasa...Dat-i voi un nume, al marelui Regizor al lumii care muta piesele de joc...nu conteaza defapt...cu sau fara nume, aceste sclipiri de geniu, exista, ca vrem ca nu vrem...si ele mereu ne scot un "wow", cand sunt mai putin pregatiti...pentru ca atunci sunt momentele cand avem nevoie de acel "wow". Nici mai devreme, nici mai tarziu.
Si acum ma amuz, si rad in sinea mea, ca acum 15 minute...vroiam sa inchid calculatorul, si sa nu mai scriu...si mai haios...e ca poate, doar poate...cineva simte ceva cand citeste aberatiile mele si daca gandurile mele pot provoca cea mai mica reactie...eu sunt fericita.
Nani bun dubiosilor! ;)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu