Ma simt de parca dupa ce am stat scufundata in apa, acum reusesc sa ma ridic si sa iau o gura de aer. Ma uit in sus si in sfarsit vad razele soarelui straluncind pe suprafata apei. E un sentiment eliberator. Am luat primordiala gura de aer, si acum o urmaresc, cum se instaleaza si imi echilibreaza corpul. Undele mele energetice, emotionale, se rearanjeaza, haosul si umbra intrand acolo unde este locul lor, sub controlul meu total. Mai am mici bufeuri, dar e normal...azi e doar prima zi.
In momentul in care am inteles din nou ca nu sunt singura, ca pot vorbi despre ce ma apasa, ca exista oameni care vor sa ma ajute, sa ma asculte, atunci am putut sa redeschid ochii....
Uneori, cand se intampla prea multe lucruri frumoase, cand ai senzatia ca mai fericit nu poti fi, mintea profita de uitarea ta de sine, si iti modifica o valoare cu un simplu "dar daca..." Dar daca nu e adevarat, dar daca ti se pare, dar daca e o minciuna? Si apare indoiala...
Acest sentiment pe mine m-a facut manioasa, intai pe mine si apoi pe toata lumea. Nu mai puteam sa tin in mine nimic, eram nesimtita, rea, scarboasa, atacam din nimicuri, ii indepartam pe toti de langa mine. Totul mi se parea o minciuna si vroiam sa ma izolez. Nici asa nu a fost bine. Trei oameni din viata mea, m-au lasat...sa fierb, sa ma manifest, pana am ajuns la celalalt apogeu, cand m-am atins de cei mai importanti oameni pentru mine. M-am intristat, am plans, am strigat la cer "Nu mai vreau...Eu nu sunt acest om..." In momentul cand am refuzat sa ma mai complac in aceasta stare, atunci ceva s-a modificat. Am acceptat o discutie. Doua. Trei. Iar la sfarsit, am recunoscut defapt din ce a inceput tot, si am spus exact ce anume s-a stricat.
Sa realizezi ca mintea ta s-a jucat cu tine si ea a preluat controlul, ca Ego-ul a iesit si isi face de cap cu tine, cum vrea el, nu e deloc placut. Am ranit oamenii la care tin mai mult, iar asta regret profund. Acum insa, reusesc sa pastrez in palma aceasta parte din mine refulata. Am eliberat-o. Am luptat cu niste demoni urati, sunt un pic obosita... Ma simt ca si cum am intrat in procesul de vindecare dupa o boala lunga. Mi se administreaza cel mai bun medicament...iubirea. Ea m-a tras din intuneric, ea mi-a dat un sut in fund si mi-a spus, "E timpul sa iti revii!" E ca un balsam acum pentru mine. Mi-a fost teama ca in momentul in care eu o sa am nevoie sa primesc iubire, voi ramane singura...dar mi s-a demonstrat ca atunci cand am nevoie, imi vine din toate partile...trebuie doar sa o las, si sa nu ma feresc de ea. E ironic...stiu...
Va multumesc pentru ca stiti cand e cazul sa interveniti si sa nu ma mai lasati sa-mi fac de cap. Pentru ca sunteti langa mine si ca ma ascultati, sa ma descarc...
Iti multumesc ca nu m-ai lasat si ca ai trecut peste piedicile si capcanele puse de mine in jurul meu. Iti multumesc pentru ca ai fost puternic, si chiar daca m-am zbatut, m-ai luat in brate si nu mi-ai dat drumul...
Datorita voua acum ma vindec.
[Pictura apartine artistului meu preferat, William Turner - "A sail yacht approaches the coast"]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu